|
Am lansat site-ul www.spunetiparerea.ro!
Spunetiparerea.ro este un site pe care oricine se poate exprima asa cum simte, isi poate spune opiniile si parerile despre orice subiect il intereseaza, se poate exprima prin scris (opinii, pareri, comentarii), prin poezii sau proza si prin fotografii sau desene.
Numai pe spunetiparerea.ro te poti exprima asa cum simti si vei fi apreciat pentru ceea ce esti!
Fiecare membru care se inregsitreaza pe spunetiparerea.ro primeste in mod automat propriul areal de expresie, denumit generic expresial.
Puteti vedea aici cele mai noi expresialuri: www.spunetiparerea.ro/expresialuri.php
Fiecare expresial are propria adresa URL, compusa din numele de utilizator folosit de catre user la inregistrare. Astfel, fiecare utilizator care isi face un expresial pe spunetiparerea.ro are propriile pagini accesibile printr-o adresa de tipul www.username.spunetiparerea.ro.
Daca iti place sa comentezi orice, daca iti place sa iti spui opiniile sau vrei sa iti fie auzita parerea, daca scrii versuri sau proza sau daca pasiunea ta este fotografia sau adori sa desenezi, atunci un expresial este exact ceea ce ai nevoie.
Expresialul te va ajuta sa iti faci cunoscute opiniile, creatiile si te va ajuta sa beneficiezi de oportunitati si promovare.
Pentru a avea propriul expresial trebuie doar sa te inregistrezi pe spunetiparerea.ro cu un nume de utilizator (username), o adresa de email valida (la care vei primi email-ul de activare) si o parola.
Oricine se poate inregistra pe spunetiparerea.ro si poate avea propriul expresial unde sa publice opinii, pareri, versuri, proza, fotografii sau desene.
Intra acum pe www.spunetiparerea.ro si fa-ti propriul expresial!
Dupa cum am spus mai demult, mi-am facut si un blog oficial de limba romana, in care voi posta creatiile literare proprii, fotografii si poze personale, articole de tot felul, comentarii, etc. Puteti citi blogul meu la adresa http://blog.spunetiparerea.ro.
Daca doriti sa stati la povesti si discutii, va invit pe forumul spunetiparerea.ro pe care il gasiti aici: http://forum.spunetiparerea.ro
Puteti afla mai multe despre spunetiparerea aici: ce este spunetiparerea, iar despre expresialuri puteti afla mai multe aici: ce este un expresial.
|
CE
NE POVESTESTE MOTANUL
sau
CRIMA MORTALA
sau
CUM UN MOTAN TRANSFORMA O DIHANIE MOARTA INTR-O FIINTA GINGASA SI FRAGILA.
Era o dimineata frumoasa, nu doar insorita ci chiar calda de sfarsit
de octombrie. Dimineata e o notiune relativa: daca tata se culca la
ora 2 noaptea, ca ieri, atunci astazi, la ora 12 este dimineata, ca
tata este treaz de vreo ora (cu bunavointa doua).
Dupa ce m-am jucat
cu discul - un amarat disc din plastic transparent cu un diametru de
8 cm pe care nimeni nu a aflat cum l-am furat din capacul unui borcan
- si am ravasit tot ce se numeste covor si covoras, mama m-a pedepsit
prin confiscarea discului. Dupa un timp, mama, vazand ca afisez o moaca
abatuta, deoarece nu reuseam sa-mi bag gura, cu cap cu tot, intr-un
ghiveci decorativ si sa-mi i-au discul inapoi, mi l-a dat chiar ea,
cu mana ei! Da ce, credea ca o sa ma joc fara sa fac vraiste din nou?
De data asta mi-a zis si ceva ce nu pot sa reproduc si m-a fugarit facandu-ma
sa ma refugiez pe vitrina - muzeu a lui tata.
Deodata se aude o voce
ingrozita - si ingrozitoare - care urla cu 100 de decibeli un singur
cuvant: MAMA! MAMA! MAMA!
M-am inspaimantat teribil
de asa urlete si am intarziat putin cu rationamentul logic:
1. daca urla mama, mama, mama....o fi si el un puiut speriat de moarte
si
2. daca urla mama, mama, mama... si se afla la mine in casa inseamna
ca fiinta inspaimantata este nimeni alta decat TATA!
Tata, ridicat
pe picioarele din spate (oops! doar doua are ) la 1,93 m pe care-i are,
dadea ca disperatul din maini de parca exersa inotul in plan vertical,
iar faptul ca avea capul aruncat pe spate m-a facut sa cred ca, acolo
sus este apa si se ineaca ; el continua sa strige, sa invoce numele
mas.... pardon, al mamei sale cu mare disperare.
Atunci am vazut
ca in casa intrase un animal zburator mare de tot: cam a suta parte
din capul meu! Aici mi-ar fi placut sa pot face o comparatie cum facea
tanti Eta despre copaci; ea ii spunea Bunicii: "...erau doi copaci
cat tine de grosi" iar Bunica se nevroza: " ...ce are Eta
asta ca de cate ori vorbeste de copaci ii compara cu mine?"
Animalul zbura
haotic la nivelul tavanului printre globurile lustrei, speriat de necunoasterea
locului sau, mai degraba de urletele lui taticu.
Dihania era urmarita
de patru perechi de ochi: doua perechi de la mama si tata si doua perechi
proprii mei ochi. Cu ocazia asta am constatat ca poti fixa cu privirea
doar din punct de vedere literar ca altminteri cum spuneam dihania zburda
nestingherita.
Cand tata a rostit
cuvintele magice "Mi-e frica, mama!", mama a luat un plici
cu care l-a inarmat pe tata pe motiv ca e inalt si ajunge la nivelul
tavanului unde zbura bazdagania. (Nu stiu daca denumirea este corecta:
gania poate veni de la gangania dar bazdag nu ar fi corect fiindca in
armeana bazdig inseamna mic; poate mai corect ar fi sa-i zic dihanie?)
Partea cea mai tare
acum incepe. Se chinuia bietul tata, ditamai hojmalaul, sa uluceasca
zburatoarea (a milioana parte din trupul lui), timp in care mama il
incuraja cu " Hai, hai ca poti" - ca in reclama cu armata
- apoi cu " Hai, hai ca la tenis, hai ca la badmington" dar
degeaba: fiara nu se dadea batuta, de plici.
La un moment dat cand jivina zburatoare coborase plafonul de zbor deasupra
caloriferului, iar unghiul era bun pentru o poceala buna, tata a tras
cu toata puterea in animal - asa credea el - dar acesta deja era intre
geamuri; ghinionul meu a fost ca lovitura cu care tata ratase bazdagania
a fost data cum spuneam cu toata forta de care dispune (si dispune bine...)
si a cazut drept in capul meu confirmand zicala cu "de ce a murit
pisica: de curiozitate" ca prea m-am fatait sa vad crima in direct.
Bruta zburatoare a intrat insa, ca fraiera, intre geamuri, lucru care
i-a fost fatal. Daca tata ar fi ratat-o si acolo, cand mi-as fi revenit
din nauceala cauzata de lovitura receptionata, as fi ras copios.
Cracanat de ameteala, abia intr-un tarziu am zarit amarata bazdaganie
cazuta pe jos, inca palpaind din aripioare, desi privirea mea era de
mult atintita asupra trupusorului ei fragil.
Care bruta, care fiara, care jivina??? As, o ceva intre gandac si fluture,
o fiinta fragila de 5 cm, dar zborul o facea sa para feroce, cruda!
Mama mormaia ceva de
genul " ah, bietul Stevie" (adica eu) dar tata inca in atac
de panica ii da mamei sarcina de "curatator" ca tot a facut-o
el pe kilerul. Mama ii cere o bucatica de hartie sa ridice cadavrul.
Tata se zgarceste in a-i da o hartie de calitate: soseste cu sulul de
hartie igienica din care rupe - stati jos, sa nu cadeti - nu mai putin
de un metru si 30 cm hartie! Am regretat ca nu pot vorbi ca i-as fi
spus ca mama n-a facut pe ea ca sa fie nevoie de atat metraj! Normal
ca si mama a bombanit ceva in acest sens iar tata a zis ca s-a gandit
ca ea sa se protejeze de atingerea cu fiara. (Care fiara...?)
Eu ma uitam la
ganganica pe care mama o analiza nestiind daca este sau nu un fluture
fiindca avea aripi pudrate, cafenii, si a dat verdictul: "o fi
un fluture de noapte de sex masculin". "Bine ca le stii tu
pe toate, am gandit eu". Ca daca era fluture la-s fi mancat ca
pe acela prins cu un ac intre doua hartii de se mira mama, a doua zi,
unde i-a disparut mortaciunea pentru insectar.
Multumesc tata,
ca dupa ce mama a curatat scena crimei, dupa ce ti-ai revenit, ti-ai
adus aminte ca eu am fost victima colaterala si te-ai gudurat pe langa
mine cu alintari, mangaieri si pupaturi! Si cu etc.!
Intre doua pupaturi
si doua regrete exprimate verbal "N-am vrut, Stevie", tata
are o revelatie:
"Privind pe fereastra
cu o jumatate de ora in urma am vazut o ceva creatura care dormita sau
era moarta pe balustrada balconului....am crezut ca e o libelula moarta..."
P.S. A
doua zi pe la aceeasi ora 12 ne-a intrat in casa o insecta puturoasa.
Mama a ucis-o - evident in urma tipetelor pitigaiate a lui tata - cu
o bucata de marmura neagra pe care mi-a varat-o sub nas ca sa ma conving
de mirosul afurisit.
Tanti Ani a lui
taticu avea o vorba cum ca tot cretinu', cand scrie ceva, nu se lasa
pana nu baga un P.S.
O fi de bine?
sus
|
Unii sunt norocosi si schimba
cel putin 8 prefixe cand isi upgrade-aza anual varsta.
Fiecare dintre noi isi doreste
ca persoanele dragi sa prinda prefixe "bune", asemenea notelor
din cataloagele scolii: de la 8, cel putin, in sus.
Fiecare dintre noi, isi doreste
ca mama, fiinta care ne iubeste cel mai dezinteresat, sa ajunga cu numaratoarea
cat mai sus.
Sambata, 24.02, de Dragobete,
mama a trecut la prefixul 6.
A facut cu o zi inainte cumparaturile
necesare unei aniversari frumoase iar pe 24, dimineata devreme, s-a
apucat sa bucatareasca.
Eu nu obisnuiesc sa mananc
mult, nici mama, deci deviza generala de alimentare e putin si bun.
In plus, mama nu obisnuieste sa gateasca pentru mai mult de doua zile
in avans.
De multe ori, mama "s-a
prajit" cu supele si ciorbele. Dupa ce degustam si laudam 5 linguri
cu supa sau ciorba, ceream inlocuirea continutului farfuriei cu "ceva
mai concret". A inteles ca imi place sa mananc doar un "fel"
consistent (ca dulcele il mananc oricum dupa chef).
A portionat kilogramele de
carne in trei categorii, a apreciat numarul de snitele pentru doua zile,
a pus restul la rece; la cozonacii si la fursecurile pe care intentiona
sa le faca a renuntat, pe motiv ca au prea multe grasimi, si le-a substituit
cu un chec cu lamaie.
La chec a inceput dezastrul.
Mai intai, i-a scapat un galbenus in albusurile care trebuiau batute
spuma; norocul a fost ca dispune de instrumente de interventie rapida
si l-a scos fara a compromite ceva. A pus zaharul pe foc, in ibric,
sa dea cateva clocote, iar sucul de lamaie a reusit sa faca o efervescenta
de tip perfid, fara preaviz, asemenea cafelei sau laptelui, a "dat
in foc" si a murdarit aragazul. O fi un semn nasol? gandi ea, inlocuind
cele varsate pe aragaz, pentru refacerea formulei de chec.
Checul a iesit putin
mai creol, fiindca dupa ce la privit prin geamul cuptorului si a apreciat
ca este gata, mama a uitat instantaneu ca, daca este gata, trebuie scos
din cuptor. Norocul a fost ca si-a amintit destul de repede de el. L-a
pus pe platou si la dus la racit. O fi un semn rau?...
Dupa asta, mama s-a
apucat sa-si descarce energiile negative pocnind cu sarg carnea destinata
snitelelor, tinand dogul in mana spre a evita bubuiturile demolatoare
de genul celor produse de vecinii care-si bat carnea pe masa. Normal
ca a scapat dogul pe jos, dar numai o data. O fi un semn rau?...
In timp ce mama frigea snitelele,
primesc un telefon de la Liviu care dorea sa-si cumpere un calculator.
I-am dat cateva indicatii despre cum sta treaba atunci cand iti cumperi
un calculator. Sfaturi marete, la telefon, nu poti sa dai, deoarece
ele ar interfera cu ceea ce doreste beneficiarul, cu ceea ce poseda
magazinul (care nu are tot ce vrea beneficiarul) si cu ceea ce poseda
beneficiarul in punguta cu bani, etc.
Sunt un om caruia ii place
sa-si ajute amicii, dar am declinat invitatia de a merge cu Liviu la
magazin din cauza ca era ziua mamei mele, dar i-am promis ca, daca isi
va cumpara calculatorul, voi merge sa-l ajut sa-l punem in functiune.
Mama a hotarat sa luam masa,
dar eu, care imi incep ziua cu ceaiuri si sucuri, acum dupa 2 pahare
de Mirinda si 2 pahare de Cola, nu aveam pic de foame. Asa ca mama,
care nu obisnuieste sa manance dimineata a continuat sa-si "serbeze"
ziua, cu urechile alungite de foame, lucrand la vesta mea cea noua si
cantand, ca tiganul, de foame.
Se facuse ora 14 si 14 minute
cand Liviu m-a sunat sa-mi spuna ca si-a luat calculator, iar secunda
ce a urmat a fost cea care a marcat irevocabil sarbatorirea mamei, cand
am spus: "Liviule, ma duc sa-mi i-au bilete de la Chibrit si la
15 fara 10 ne vedem in statie la Primarie".
"Da' ziua mea?"
a ingaimat mama... "da' nu mananci macar un snitel?"... "sa
vii pe la 5 jumatate ..."
Dupa ora 6 am ajuns
acasa. Mama dormea pe jos, intinsa pe spate si cu picioarele adunate
turceste, pe tatami-ul ei de Yoga. Pe pieptul ei, se lafaia cotoiul,
adormit si el.
Mama s-a trezit, a
facut conversatie cu mine si a mancat din ciocolata pe care i-a trimis-o
mama lui Liviu, pentru ziua ei. Mi-a spus cum pe la 4 jumate si-a pus
masa de protocol, a mancat, a baut doua pahare de bere si de ciuda ca
este singura s-a culcat.
Pe la ora 19 am mancat
eu, singur, fiindca mamei nu-i mai era foame.
Mama a zis: "da'
nimeni nu da un cioc de bere de la multi ani cu mine?" asa ca am
baut impreuna cate un pahar de bere.
Mama a lucrat la vesta
mea tragand cu ochiul la tv si s-a culcat la ora 4 dimineata. Eu am
lucrat la calculator, am tras cu ochiul la tv si m-am culcat la ora
1 dimineata.
M-am trezit pe 25.02
la ora 10.
Mama mi-a etalat pe
masa colectia de nasturi spre a-mi alege, evident, nasturi pentru vesta.
Cand mama a vrut sa
mananc, am protestat vehement:
- Acum fac baie!
Dupa baie am mancat
de unul singur, deoarece mama, indignata de raspunsul meu, cam neconcludent
din punct de vedere al unitatilor de masura a timpului, pe care i l-am
dat la intrebarea: "- Cat timp stai in baie?" "- Pana
ma incretesc!", n-a avut cum sa aprecieze cat voi sta in baie,
si a mancat in timp ce eu ma balaceam.
Dupa ce am mancat,
am luat ce trebuie sa iei dupa o baie buna si o masa copioasa: un somn
bun! M-am culcat la ora 15 si 30 pentru a acumula forte pentru o noapte
de OSCAR!
La ora 18 si ceva m-am
apucat de fizica. Tot cu fizica in fata am asteptat Oscarul.
Asa am petrecut ziua
mamei mele pe care o iubesc foarte mult dar din pacate n-am apucat sa
stam impreuna la masa, la una din cele patru mese din sufragerie!
Mama, te iubesc, la
multi ani!
sus
|
Pana aici cele scrise mai sus par a fi inceputul unei povesti de dragoste
de succes. Dar cititi mai departe...
Imaginati-va
ca s-au cunoscut undeva departe si au fost impreuna atat timp cat a
durat o excursie de vacanta. Indragostiti ca la prima iubire, pana peste
urechi, dar obligati de soarta, s-au despartit cu promisiuni de-a-si
scrie.
Si si-au scris.
Inchipuiti-va
insa ca la vremea aceea (1965), facand amandoi parte din tari de democratie
populara, limba comuna de intelegere in scris (ca si prin viu
grai) a fost limba rusa. Dar dragostea nu cunoaste oprelisti si si-au
multumit lor insisi ca au fost elevi buni la vremea lor si au invatat
limba rusa in scoala.
Abia sosita acasa
fata astepta cu nerabdare sa primeasca o scrisoare.
N-au trecut doua
zile si postasul a lasat in cutia postala asteptata scrisoare.
Fata i-a raspuns
si peste trei zile a primit alta.
Scrie raspunsul,
il duce la posta si cand ajunge acasa constata ca intre timp, in cutie
a mai sosit o scrisoare.
Scrie raspunsul,
pleaca cu scrisoarea la posta, dar nu se limiteaza doar la a o trimite,
ci pentru a fi sigura ca pretioasa corespondenta nu se va pierde niciodata
isi inchiriaza o casuta postala in incinta postei. Desigur, se gandea
ca nu-i va fi greu sa o verifice intrucat posta era in drumul ei spre
scoala si la 5 minute de casa ei.
Posta era o cladire
noua, somptuoasa, la care se accedea urcand cca. 10 12 trepte,
iar interiorul avea spatii largi, luminoase.
Normal, daca
ai cutie postala, te duci de 5 ori pe zi: Ba! N-am primit vreo
scrisoare? si bineinteles, intotdeauna, era cate o scrisoare,
fiindca asa cum am mai spus, acesti trazniti incepusera a-si scrie si
cate trei scrisori pe zi, care asigurau astfel un flux continuu si cate
o scrisoare mereu prezenta in cutia postala.
Intr-o buna zi,
ducandu-se la posta sa-si verifice cutia postala, fata a crezut ca a
intrat in Paradis; si asta nu pentru ca soarele patrundea prin peretii-ferestre
ale holului postei incat totul parea transparent, aerat, cu alte cuvinte
nu spatiul ia creat aceasta impresie, ci parfumul puternic, care aproape
o darama, cu care posta era plina.
Fata a simtit,
i-a placut, s-a ametit, dar abia cand si-a deschis cutia postala era
sa cada jos lovita de mirosul puternic, care, se degaja din micuta scrisoare
ce astepta sa fie ridicata si citita. In momentul respectiv, panica
a cuprins-o, temandu-se sa nu o acuze cineva ca a imbalsamat posta.
Si-a luat scrisoarea
si-a fugit rapid acasa. Campuri de trandafiri mergeau alaturi de ea,
pe ea si imprejurul ei, pana acasa. Singurul ei gand era: Sa nu
creada lumea ca eu m-am parfumat in halul asta!
Ajunsa acasa
nici n-a mai stat sa deschida scrisoarea ci s-a multumit sa stea si
sa viseze la ea si fara sa vrea rememora primele cuvinte ale poeziei
pe care iubitul i-a scris-o: Bucuria mea, chinul meu cel greu
/ Invalmasala dureroasa a zeci de ganduri
Asa au urmat
o primavara si o vara pline de corespondenta, s-a apropiat toamna, corespondenta
acumulata ajunsese sa numere cateva sute de scrisori, dar fata inceteaza
sa mai scrie, iar corespondenta se suspenda. Nu, nu fiindca s-au despartit.
Fiindca fata a plecat (avand bilet doar dus) in tara baiatului
unde s-au casatorit!
Din pacate, desi produsul
casatoriei lor a fost un copil ce s-a nascut intre Sfantul Valentin
si Dragobete, din dragoste si din corespondenta n-au mai ramas nici
macar amintirile, acestea fiind devorate complet de un divort de 7 ani
ce a urmat unei casatorii de doar 3.
Oricat de trista
si de dezamagitoare ar fi aceasta poveste, in urma despartirii lor definitive
si a reintoarcerii fetei acasa, peste alti aproximativ 20 de ani aveam
sa ma nasc eu.
sus
|
De ce este oare atat de greu pentru unii dintre pietoni sa astepte si
sa traverseze abia atunci cand semaforul le permite acest lucru?
Merg pe strada si privesc
cum tineri, copii, adulti si batrani se napustesc asemenea barbarilor
sa traverseze strazile, printre masini si printre tramvaie, straduindu-se
din rasputeri sa ajunga pe trotuarul de vis-a-vis intregi, pentru a
continua mai apoi sa mearga linistiti, fara nicio graba.
Sunt oameni cu cate-o plasa
in mana, iesiti la plimbare sau pentru a cumpara ceva usor, oameni care
se intorc de la servici sau de la scoala si care nu pot sa conceapa
ca sanatatea lor este mai importanta decat evitarea unei intarzieri
de doua minute.
Pe oricare dintre acesti
pietoni i-ai intreba de ce au traversat pe rosu, ai primi acelasi raspuns:
"Ma grabesc!" (sa lasam deoparte raspunsurile puerile de genul "N-am
fost atent", "N-am vazut ca e rosu", sau "N-am stiut ce-nseamna stalpul
ala cu becuri colorate!").
As fi de acord daca nu as
cunoaste faptul ca cei care dau acest raspuns ("Ma grabesc") traverseaza
in fiecare zi, de nenumarate ori, pe rosu. Astfel, ipoteza unei grabe
subite cade; nu poti spune ca in fiecare zi se intampla ceva care sa
te oblige sa intarzii, nu poti spune ca te grabesti sa ajungi mai repede
la piata, s.a.m.d.
Motivul real care ii determina
pe cei ce traverseaza pe rosu este de fapt lipsa educatiei. Da, Da!
Lipsa unei educatiei referitoare la comportamentul pe strada.
Numai o persoana lipsita
de educatie poata se afirme ca a traversa pe rosu nu reprezinta un lucru
rau. Si in aceasta categorie intra oameni de toate varstele. Vad tineri
si batrani, laolalta, care traverseaza care-ncotro, pe rosu.
A traversa pe rosu este o
greseala! Este un lucru rau! Si asta deoarece in primul si in primul
rand inseamna incalcarea unei legi! In al doilea rand inseamna punerea
vietii tale si a celor din jurul tau in pericol si in al treilea rand
se mai incurca si traficul!
Poate veti rade si veti spune: "Ce fraier! Cui ii pasa de legi?!"
Raspunsul este simplu: CHIAR
VOUA!
Da! Atata vreme cat vreti
ca hotul care va fura sa fie prins, atata vreme cat vreti ca firma cu
care ati semnat un contract sa-si respecte angajamentul, atata vreme
cat vreti o deducere la impozit, inseamna ca va pasa de legi!
Pe de alta parte, pentru
a judeca si in sens invers, ce-ar fi daca absolut toata lumea ar traversa
cand i s-ar nazari? Si vorbesc aici de pietoni, de masini, de tramvaie,
de autobuze, absolut toti.
V-ar conveni sa traiti intr-un
haos si-ntr-un vacarm?
Poate veti spune acum: "asa
ceva nu se poate intampla doar fiindca traversez eu pe rosu!"
Aceasta afirmatie subliniaza
urmatoarea problema: fiecare se asteapta ca ceilalti sa faca ceva pentru
el, dar el sa nu faca nimic pentru ceilalti.
O societate este construita
din indivizi. Pentru a trai in conditii bune, aceasta societate are
niste reguli care trebuie respectate de catre toti indivizii.
Pentru a primi respect trebuie
sa fii tu primul care sa respecti. Povestea cu "lasa-l pe altul sa faca
primul pas" nu tine.
La fel si cu traversatul.
Fiecare va raspunde atunci ca numai el traverseaza aiurea si drept urmare
el este prea putin pentru a crea un haos. Si ce se obtine? O masa de
oameni care privesc numai la ei.
Se va ridica probabil intrebarea:
"Ce conteaza daca este haos sau nu? Oricum, ordinea la ce e buna?"
Conteaza foarte mult daca
e haos sau nu. O astfel de intrebare poate fi ridicata doar de catre
cei care nu inteleg rostul ordinii.
Ordinea, in orice domeniu
si in orice loc, are menirea de a usura si de a accelera orice proces.
(Prin proces intelegand munca la birou, in fabrica, acasa, sau mersul
pe strada).
Efortul minim care trebuie
depus pentru a mentine o ordine este compensat cu varf si indesat de
usurinta cu care se pot desfasura procesele in acea ordine.
Si pentru a reveni la educatie
trebuie spus ca nici UE, nici politicienii, nici altcineva, nu poate
aduce civilizatia si respectul in sanul unor oameni care le refuza.
O societate nu poate deveni mai buna decat daca toti cei care o alcatuiesc
devin mai buni.
Daca nimic din cele ce am
spus mai sus nu a contat pentru unii, atunci hai sa spun lucrurilor
pe nume: chiar credeti ca merita sa riscati sa va rupeti un picior sau
sa va spargeti capul, pentru a prinde un tramvai? Si-mi veti spune poate:
"Cine nu risca, nu castiga!". Asa este. Dar cei care folosesc aceasta
zicala cantaresc cu mare atentie riscul si castigul. Poate ca unora
nu vi se pare mare riscul, dar atunci eu va intreb: Care e castigul?
sus
|
La
televizor a fost prezentata urmatoarea stire:
"Numarul elevilor a scazut
in ultimii ani. Acest lucru are si o urmare pozitiva, deoarece spre
deosebire de anii '90, cand unui profesor ii reveneau aproximativ 30
de elevi, acum, unui profesor ii revin 15 elevi. Acest numar ne apropie
de standardele europene, ceea ce este un lucru bun."
Pentru a releva intelesul acestei afirmatii,
trebuie sa recurg la urmatoarea comparatie:
Locuitorii unui sat consuma
fiecare 0,1% din productia de mere a acelui sat.
In satul vecin, fiecare locuitor
consuma doar 0,08% din productia de mere.
Proprietarul femei care asigura
intreaga productie de mere din cel de-al doilea sat, realizeaza, studiind
statistica de mai sus, ca productia sa este inferioara celei din primul
sat.
Pentru a ajunge la aceeasi
cifra de productie, omoara jumatate din populatia satului sau. Astfel,
restul de supravietuitori consuma, fiecare 0,2% din productia locala
de mere.
Proprietarul fermei este
acum multumit.
El a rezolvat insa problema
mergand in sens invers; nu a crescut productia ci a micsorat numarul
consumatorilor.
Acelasi lucru se intampla si cu numarul de elevi pe profesor profesor.
Problema noastra nu a fost
rezolvata prin suplimentarea numarului de profesori si de scoli, ci
prin cresterea ratei abandonului scolar.
Desigur, acum cifrele ne apropie
de standardele europene, dar oare sensul pe care mergem corespunde cu
sensul Europei?
sus
|
Astazi am primit prin posta numarul 7-8/2006 al revistei ConexClub.
Am inceput lectura revistei,
dar bucuria mi-a fost curmata in pagina a 4-a, unde m-a intampinat editorialul
intitulat "Important pentru abonati si cititori".
In primele randuri ale editorialului
am fost placut impresionat de evocarea primului numar al revistei ConexClub,
numar pe care il am si eu in colectia personala.
Emotia rememorarii trecutului
a fost insa curmata brusc de emotia si nedumerirea indusa treptat de
mesajul care se reliefa pe masura ce parcurgeam textul. In momentul
in care am terminat de citit pasajul "[...] au determinat redactia si
editorul revistei sa ia in considerare incetarea editarii si tiparirii
revistei ConexClub." am trait sentimentul neincrederii, nebulosul indemnandu-ma
sa citesc mai departe. Dupa numai cateva randuri, am intalnit o linie
punctata, urmata de un mesaj "fatal": "Exemplarul pe care tocmai il
rasfoiti este ultima aparitie a revistei ConexClub."
Din dorinta unei schimbari
miraculoase, am recitit editorialul, sperand ca un inscris cu cerneala
simpatica va prinde contur in mod brusc si va mentiona ca tot ceea ce
am citit este doar o gluma. Din pacate insa, acel inscris nu a aparut.
In locul lui m-a frapat inca o data urmatorul pasaj: "Mai mult, o serie
de factori precum: [...] lipsa de interes a cititorilor pentru subiectele
abordate [...]"
Acest pasaj mi-a starnit
mahnirea si revolta fata de modul in care este construita si structurata
societatea (si nu ma refer aici doar la cea romaneasca), fata de modul
in care sunt privite de catre o mare masa a populatiei subiecte legate
de stiinta, tehnologie, fata de viitorul "usor" si "distractiv" pe care
multi tineri si-l aleg si fata de modul in care sunt priviti, de catre
colegii mai tineri sau cei de generatie, cei care se orienteaza spre
un domeniu apartinand stiintei.
Nu de putine ori am auzit
termeni precum "tocilar", "fraier" asociati de catre marea masa a tinerilor
unor elevi sau eleve preocupati de studiu, cu pasiuni serioase si care,
poate cel mai important, erau dotati cu inteligenta care nu are nevoie
de toceala pentru a intelege si a invata, inteligenta de care nu dispuneau
cei ce ii insultau.
In aceeasi masura insa, am auzit si replici de genul "Am invatat in
generala, acum este timpul sa ma distrez" (replica rostita de unii elevi
atunci cand se afla in clasa a IX), sau replici de genul: "Pana intr-a
saptea, opta am fost cuminte si cand m-am intalnit cu tipi mai mari,
de vreo 20 de ani, eu nu aveam ce prostii sa povestesc ca am facut"
(cacofonia apartine celui care a spus replica!), coroborate cu altele
de genul: "asta (adica cel care invata) isi pierde tineretea si nu-si
da seama".
Uneori treci peste ceea ce
auzi sau vezi, fie din nepasare, fie pentru ca ai altceva mai bun de
facut, dar exista momente cand ceva te determina sa reflectezi asupra
celor din jurul tau, sa iti amintesti ceea ce ai auzit sau vazut, si
sa te "minunezi" de stadiul in care se afla ceea ce te inconjoara.
Astfel, imi exprim profundul
regret pentru ca valorile pe care o parte din tinerii (si nu numai!)
de astazi le au sunt urmatoarele: bani, distractie, destrabalare, masini,
telefoane mobile, "prostii facute, pe care sa le povestesc altora",
mers la discoteca, la "sala"; in ceea ce priveste interesul spre o meserie,
acesta se manifesta in special inspre a deveni cantaret/cantareata (cu
sau fara voce - astazi aceasta calitate a devenit "optionala" pentru
cei ce vor sa "misune" in domeniul muzicii), dansator/dansatoare, prezentator/prezentatoare
si ... cam atat!
Este foarte bine cand un om isi doreste sa se distreze,
sa posede obiecte costisitoare, sa mearga la "sala", ca sa nu mai vorbesc
de faptul ca orice munca si orice meserie este onorabila, dar esenta
unei vieti adevarate, sanatoase, frumoase, este ECHILIBRUL. Ori dezvoltarea
unilaterala, refuzul evoluarii cerebrale si al participarii la progresul
societatii (si nu vorbesc aici doar despre progresul stiintific), reprezinta
un dezechilibru.
Desi nu intentionez sa atribui
cuiva vreo vina, nu pot sa nu remarc faptul ca cel mai bine se promoveaza
si se cumpara subcultura si proasta educatie. Nu vreau sa fiu fatalist,
dar este cel putin foarte urat, cand o natiune (sau ma rog, o mare parte
din ea!) se amuza privind la televizor spectacole in care oameni se
injura, se lovesc, se umilesc. Revin asupra ideii echilibrului si spun
ca si circul este bun si "reconfortant" pentru unii, dar asta nu inseamna
ca trebuie sa fie adus in prim plan in fiecare seara.
In aceeasi ordine de idei,
nu pot sa nu remarc rezultatele si scandalurile ultimelor examene din
Sistemul de Invatamant, atat cele destinate elevilor cat, poate mai
ales, cele destinate profesorilor. Poate ca nu este tocmai frumos din
partea mea sa comentez acest aspect si poate ca vor fi existand unii
care sa ma critice pentru faptul ca nu sunt eu in masura sa comentez,
dar rezultatele unora dintre cei care au pretentia ca sunt suficient
de pregatiti pentru a pregati la randul lor pe altii, arunca umbra indoielii
peste viitor.
Tot ceea ce am exprimat mai
sus nu reprezinta nici vorbele unui om trist, nici cele ale unui fatalist,
ci reflecta in mod direct realitatea in care traim.
Desi continua sa ma mahneasca,
nu ma mai mira astfel faptul ca nu exista interes pentru electronica,
sau pentru o revista de electronica aplicata - ConexClub - REVISTA CARE
PRIN CALITATEA ARTICOLELOR PUBLICATE DE-A LUNGUL ANILOR SI PRIN CALITATEA
OAMENILOR CARE S-AU STRADUIT SA CREEZE UN PRODUS EXCEPTIONAL A FOST
(SI SPER SA MAI FIE!) O REFERINTA SI O DELECTARE PENTRU ORICE PASIONAT
DE ELECTRONICA.
Desi ma atrage foarte mult
informatica (studiez la liceu limbajul de programare C++, iar in particular
(adica singur!) studiez limbajul de programare Visual Basic 6, limbaj
in care am realizat deja multe programe complexe, destinate fie proiectarii
de transformatoare (programe destinate domeniului tehnic), fie analizei
textelor (programe destinate domeniului non-tehnic)), raman fidel pasiunii
pentru electronica si consider ca locul unei reviste de exceptie, asa
cum este ConexClub, nu va putea fi luat de nici o alta revista de profil
informatic.
Imi exprim
profundul regret pentru stoparea editarii revistei ConexClub.
Cred ca, intocmai cum un
profesor le spunea odata elevilor sai, si revista ConexClub a oferit
o multime de raspunsuri unor intrebari pe care cititorii, din nestiinta
sau din nepasare, nu si le puneau. In ciuda apropierii revistei de cititori,
a unui feed-back bine realizat si a articolelor care pe de o parte erau
bine documentate, pe de alta parte erau scrise de asa maniera incat
sa poata fi intelese usor de catre amatori, "lipsa de interes a cititorilor
pentru subiectele abordate" (si, indraznesc sa spun, lipsa intelectului)
se pare ca n-a putut fi combatuta.
FELICIT INTREG COLECTIVUL
DE REDACTIE AL REVISTEI CONEXCLUB, PENTRU CA TIMP DE APROAPE 7 ANI A
REUSIT SA DEZVOLTE O REVISTA DEOSEBITA!
IMI EXPRIM ATAT CONVINGEREA CA ACEASTA MUNCA A REPREZENTAT UN AJUTOR
PENTRU PASIONATII DE ELECTRONICA, CAT SI SPERANTA CA ACEST HOP VA FI
DEPASIT, IAR REVISTA CONEXCLUB VA CONTINUA SA VADA LUMINA TIPARULUI
SI SA SIMTA ATINGEREA CITITORILOR!
sus
|
Am fost cu niste prieteni intr-un parc, zilele trecute si dupa ce ne-am
gasit un loc unde sa stam, am inceput sa vorbim despre diverse subiecte.
La un moment dat unul dintre
amici a deschis un subiect lipsit de valoare pentru mine, dar care i-a
aprins foarte repede pe ceilalti. Era vorba despre o vedeta autohtona
si despre recenta ei aventura cu alta persoana importanta de la noi.
Am stat si am urmarit cum
fiecare dintre amicii mei gasea tot felul de reprosuri si observatii
destinate respectivelor vedete, asociate cu replici de genul: "In ce
lume traim!".
Deoarece discutia, din care
m-am auto-exclus, isi pierdea sensul din ce in ce mai mult, am intervenit
spunand urmatoarele:
Fratilor, lumea in care traim
ne-o construim singuri! Fiecare isi construieste lumea si universul
in care vrea sa traiasca! De aceasta constructie personala depinde viata
fiecaruia.
Ati vrut sa discutam despre
aceste vedete. Nimic rau, teoretic, dar oare nu putem gasi ceva mai
important si constructiv de discutat?
Cu ce suntem noi mai buni
decat ei? Stam si le comentam viata si problemele personale. Suntem
cu ceva mai buni?
Ne plangem de fiecare data
cand avem ocazia ca nu avem suficient timp pentru a realiza tot ceea
ce dorim sa realizam. Si totusi irosim foarte mult din timpul nostru
liber (si poate si din cel de munca) pentru a comenta, a barfi pe altii.
Pierdem timp din viata noastra pentru ca suntem prea preocupati de vietile
altora.
N-ar fi nimic rau daca aceasta
preocupare ar presupune un ajutor pe care l-am acorda celorlalti, n-ar
fi nimic rau daca aceasta preocupare ar presupune dispozitia noastra
pentru a asculta destainuirile celor din jur, sau dorinta noastra de
a fi alaturi de cei care au nevoie de cineva cu care sa vorbeasca. Dar
nu! Nu suntem interesati de cei din jurul nostru deoarece dorim sa-i
ajutam, sa-i ascultam, sa-i sfatuim; suntem interesati de ei din pur
egoism, doar pentru a ne satisface propriile curiozitati, pentru a vedea
cine cu cine s-a culcat, cati bani a castigat cine, unde si cu cine
si-a petrecut vacanta nu stiu cine.
Ne pierdem timpul privind emisiuni
cu caracter distractiv-lasciv, incercand sa radem la bancurile proaste
si incercarile de bancuri pe care le fac toti mascaricii.
Ne pierdem pur si simplu
viata urmarindu-i si comentandu-i pe altii.
Suntem niste fraieri!
Consideram ca suntem mai
buni decat cei pe care-i barfim, fara sa ne dam seama ca in felul acesta
suntem la fel ca ei. Si poate chiar mai rau, deoarece ei isi vad macar
de vietile si de problemele lor, pe cand cei care ii comenteaza nu-si
mai vad propriile vieti.
Poate ar spune unii ca aceasta
este singura bucurie pe care o au, dar consider ca daca o parte din
timpul pe care-l rezerva acestor activitati acerebrale, l-ar utiliza
pentru a comunica cu ei insisi, pentru a gasi solutii la propriile probleme,
si de ce nu, pentru a evolua putin, din punct de vedere intelectual,
atunci ar descoperi ca pot exista si alte bucurii.
Alocutiunea mea si-a atins
scopul, cel putin momentan. Subiectul aflat in discutie a fost schimbat
iar opinia-mi impartasita, cel putin aparent.
Ma intreb insa cati dintre
amicii mei au si invatat ceva din cele ce le-am spus.
sus
|
Un necaz pentru cei care locuiesc la etajele superioare ale unui boc
este acela cand se strica liftul. De obicei, acest eveniment se intampla
atunci cand nu te astepti!
O prietena se "lauda" ca
fiind uituca nu izbutea sa cumpere sau sa rezolve toate problemele zilei
la un singur drum, fapt care o determina sa iasa de mai multe ori din
casa. Cum insa ea locuia la etajul 8 si parcurgea scarile cam de 6-8
ori pe zi, la sfarsitul unei perioade de 36 de zile (cat timp fusese
liftul din blocul ei stricat) ea urcase echivalentul aproximativ, in
trepte, al unui zgarie-nori!
Liftul se strica "instantaneu"
atunci cand un locatar se muta (fie ca vine, fie ca pleaca din bloc).
Exista intotdeauna vecini iscusiti care-l "ajuta" pe cel ce se muta
si "protejeaza" liftul de eventuale suprasarcini.
Atunci cand se defecteaza
liftul este bine sa existe o persoana care sa anunte firma specializata
in depanare. Orgoliile nu-si au rostul aici, dar cu toate acestea ele
exista:
"- Da' de ce? Eu l-am anuntat
de 4 ori! Sa-l mai dea si altii!" vorbeste furia uitand ca si ea locuieste
destul de sus si propriile picioare vor avea de suferit.
Ma aflu intr-un bloc cu 7
etaje.
Depanatorul ajunge la scara unde
se anuntase un lift defect. Asculta explicatiile "tehnice" referitoare
la modul in care liftul s-a defectat:
" - Aia de la 4 l-a stricat! Ca se tot duce de 20 de ori pe zi la prietena
de la 7!" spune o locatara.
" Ca cara toate porcariile
cu el!", adauga alta, cu cacofonia de rigoare.
Dupa o ora de investigatii
tehnice depanatorul gaseste cauza defectiunii: o bobina arsa. Repara
si pleaca.
A doua zi liftul se defecteaza
din nou.
Vine acelasi tanar, investigheaza
si descopera aceeasi bobina arsa. Repara si pleaca.
Dupa cateva ore este chemat
la aceeasi adresa. Deja toti cei implicati erau furiosi: si locatarii
care-l acuzau pe depanator si depanatorul care-i acuza ca ce tot fac
de ard bobina?!
Faptul ca locuia destul de aproape
de blocul cu liftul, dar mai ales de bobina buclucasa, depanatorul se
decide sa ramana de straja langa bobina: "sa-l prind eu pe ala care
n-are ce face!"
(Nota autorului: bobina se
afla sus, in casa liftului, o chichineata pe terasa blocului.)
Inarmat cu sandwich-uri si o carte, tanarul pazeste casa liftului. Dupa
cateva ore misterul se dezleaga in cel mai surprinzator mod . un porumbel
planeaza si se opreste pe o bara de lemn aflata la aproximativ 50-60cm
deasupra bobinei cu pricina. Relaxat, porumbelul isi face necesitatile
care "coboara" - fleosc! - pe bobina, aceasta automat scurtcircuitandu-se!
Problema a fost usor evitata
ulterior prin indepartarea barei pe care poposea porumbelul.
sus
|